vineri, 17 iunie 2011

Alo, centrala....

Se termina cursul...si plec cu impresii foarte placute despre toti colegii...pe unii ii cunoasteam dinainte, dar am avut acum oportunitatea sa lucram si mai mult impreuna, pe unii nu ii cunoasteam chiar deloc, si raman cu amintiri placute.
Va impartasesc o povestioara care se potriveste, oarecum, cu sentimentele ce le incerc acum...., desi noi am vorbit mai putin la telefon, dar am schimbat impresii pe un telefon modern...netul


Pe cand eram copil,  tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. 
Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn  lacuit, montata in perete. Receptorul stra luci tor atarna intr-o parte.
Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar  ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit  ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana  uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era  nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora  exacta..
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit  un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni  in preajma care sa-mi arate compasiune.  Am umblat in jurul  casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in  hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul  telefonului si l-am dus la ureche.
"Alo,  Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si  clara mi-a ajuns la  ureche: "Centrala.". "Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in  telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o  audienta.
"Mamica ta nu este acasa ?"- urma intrebarea.
"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am  bolborosit.
"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acum ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi racitorul?" - m-a intrebat ea.  I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o  lipita de degetel," -  spuse vocea.
Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice.  I-am cerut ajutor  pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia ... M-a ajutat si la  matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc  cu o zi inainte, mananca fructe si alune..
A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.  Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta  trista.. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe  care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i  linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca  pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie  oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de  pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus  incet, " Wayne, tine minte intotdeauna,  ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."
Alta data la  telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta.
"Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.
 Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona  Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am  mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston .
Imi lipsea  foarte mult prietena mea... "Alo Centrala"  ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul  modern, stra luci tor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent  dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine  si neputinta mi-am reamintit acea  seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la  timpul acela. Am  apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la  suflet trebuie  sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.
Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data  asta pentru a-mi  continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle .
Aveam o  jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la  telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara  sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul  nostru de bastina si am  spus:"Alo Centrala!"  Miraculos, am auzit  aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de  bine. "Centrala."
Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi  spui cum se scrie cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns,
"Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru  mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu  realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi  veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de  Sally."
M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a  raspuns la "Informatii" .
Am intrebat de   Sally.
"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten... Wayne ...."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea.
"Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani,  pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in  urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un  minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a  scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc." Mesajul ei era, "Spune-i ca sant si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.
 Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.. 
A cui viata ai atins-o  astazi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu